A fi sa a nu fi... prezent la ore?

A fi sau a nu fi prezent la ore? Aceasta este întrebarea de pe buzele liceenilor din ziua de azi. Vremurile romantice prezentate de tânărul Ştefan Bănică în filmul lui Nicolae Corjos au apus de mult. „La mate” nimeni nu mai dă „de greu” de când au apărut telefoanele deştepte şi nici „absenţa la Română” nu mai sperie pe nimeni.

Liceul Teoretic William Shakespeare, Timişoara. Rata de promovabilitate a Testelor Naţionale: peste 90%! Am ajuns aici din dorinţa de a afla de la elevii unuia dintre cele mai bune licee din oraş cum mai e viaţa de licean în 2012 şi, mai ales, câţi mai frecventează orele de curs. Este ora 12:40, orele sunt în plină desfăşurare. În faţa clădirii nu se află decât portarul, un domn de vârsta a treia ce pare plictisit din cale afară. Mă priveşte suspicios când vede că mă îndrept spre el. Nici n-apuc să scot vreun cuvânt şi deja mă ia la întrebări „ce cauţi aici? N-ai voie să intri în liceu decât dacă eşti elev aici!”. Omul se calmează după ce mă prezint şi este de acord să-mi răspundă la câteva întrebări. Sunt plăcut surprins să aflu că „elevii de aici nu chiulesc foarte mult” şi că sunt „doar câţiva mai problematici, însă peste tot se găsesc şi copii dezinteresaţi”. Sceptic din fire, îl întreb pe domnul portar cum se face că parcul din apropiere e plin de elevi de liceu, iar acesta mă lămureşte imediat: „sunt grupuri organizate care ies cu profesorii lor. Probabil că au oră de desen şi i-a scos afară să se inspire”. Îi mulţumesc şi plec spre cealaltă clădire a liceului, unde se află cancelaria.

Îmbrăcat în blugi largi, cămaşă, cu părul făcut cu gel şi fără niciun ghiozdan în spate, un băiat iese liniştit din liceu, ca în pauză. Îl cheamă Mihai şi e în clasa a IX-a. Aflu de la el că se grăbeşte să ajungă în staţia de tramvai unde îl aşteaptă alţi colegi de-ai lui să meargă „la un suc în Unirii”. Aha, o fi unul dintre acei „copii dezinteresaţi” despre care mi-a povestit portarul adineaori, îmi spun în gând.

Chiar în faţa uşii de la intrarea în liceu dau nas în nas cu un grup de trei fete. Irina, cea mai mare dintre ele îmi spune că se plictiseşte la şcoală şi că abia aşteaptă să ajungă la facultate. „ Acolo e viaţă adevărată! Nu se dau teste neanunţate, nu se pun absenţe şi nu se dau note decât la sfârşit de semestru. Abia aştept să termin liceul chiar dacă sunt doar într-a XI-a”. În timp ce vorbeam cu Irina, o colegă de-a ei vorbea, la rândul ei, la telefon. Am reuşit să aud câteva fraze din care am înţeles că mai aveau două ore în program, dar că nu aveau de gând să stea la ele şi că urmau să meargă să se întâlnească cu iubiţii lor în schimb.

După această discuţie încep să pun serios la îndoială spusele domnului portar. Intru în clădire şi merg direct la cancelarie unde cer să-l întâlnesc pe domnul director, Marian Tache. Acesta mă primeşte imediat în biroul său şi este foarte deschis când îi prezint doleanţele mele. De la el am aflat că elevii de la Liceul Teoretic William Shakespeare nu chiulesc şi că nu există asemenea probleme de indisciplină. Îi spun despre grupul de elevi din parc. La auzul acestei veşti directorul îşi schimbă tonul binevoitor într-unul serios şi îmi spune că acei elevi nu sunt ai liceului pe care el îl conduce, ci de la altă unitate de învăţământ. Domnul director ţine să sublinieaze cât se poate de clar faptul că liceul lui nu se confruntă cu o problemă a eleviilor chiulangii şi recunoaşte că, într-adevăr „în perioada anilor ’95-2000 a fost o problemă cu înţelegerea termenului de „libertate”, dar acum lucrurile s-au îndreptat şi nu se poate vorbi de o problemă a absenteismului”. După această ultimă declaraţie interviul meu cu domnul director a luat sfârşit.

Pe când mă întreptam spre ieşirea din liceu am avut norocul să aud o conversaţie purtată între un diriginte şi un părinte al unui elev. Profesorul îi spunea părintelui cât de dezamăgit este de elevul respectiv pentru că fuge de la ore şi nu îşi face niciodată temele. Se pare, totuşi, că şi la „Shakespeare” se chiuleşte!