Aş vrea să uit de tot, să fug, să fac ceea ce vreau!

Unde dracu-i butonu' de restart?
Sursa photo: telegraph.co.uk

Ultimele luni au fost un adevărat coşmar pentru mine. Nimic din ce am încercat nu mi-a ieşit aşa cum am vrut! Nimic! Am ajuns într-un punct în care orice căcat vreau să fac iasă exact pe dos. Până şi când mi-am cumpărat o felie de pizza s-a găsit unu' pe bicicletă să-mi dea peste umăr şi să o scap pe jos. Deci, da, absolut nimic nu merge cum vreau eu! Nici măcar o mizerie de pizza nu mai pot să mănânc liniştit.

De la certuri cu toată lumea, la veşnica lipsă a banilor, încercări eşuate de a mă angaja şi, mai nou, lipsa unui loc unde să stau în Timişoara, toate le-am păţit şi toate s-au întâmplat aproximativ în acelaşi timp. Cineva acolo sus cu siguranţă nu mă iubeşte, altfel nu pot să-mi explic de ce mi se întâmplă numai tâmpenii. În ritmul ăsta, chiar o să ajung să omor pe cineva.

Prietenii şi colegii mă încurajează şi-mi spun că e doar o perioadă mai puţin fastă care o să treacă, dar deja sunt vreo patru, cinci luni de când absolut tot e cu susu-n-jos. N-am de gând să renunţ să mai încerc, dar nici nu ştiu cât mai pot rezista fără să clachez şi să fac ceva ce mai târziu o să ajung să regret. Sunt tot mai aproape să le bag pula în gură la toţi care mă enervează şi să mă tot duc cât mai departe.

Am mare nevoie de o pauză de la tot şi de la toţi. Două zile singur cu cortul la pădure, fără semnal la telefon şi fără nimic în jur înafară de copaci şi animale cred că ar face minuni. La fel ar fi un sac de box în care să lovesc cu toate frustrările acumulate. M-ar ajuta să mă descarc şi să încerc să o iau de la capăt. Cred că am ajuns într-un moment de răscruce în care urmează o schimbare semnificativă şi de cum o să gestionez această perioadă depind multe lucruri. Din ce îmi dau seama am două variante: să mă ridic de jos, să mă şterg de praf şi să dau tot ce am mai bun ca să trec mai departe sau să mă las pradă depresiei şi să golesc sticlele plângându-mi singur de milă. A doua iasă din calcul pentru că nu sunt genul care să se dea bătut atât de uşor, aşa că am rămas doar cu prima. M-aş ridica de acum, dar toate căcaturile astea acumulate îmi apasă greu pe umeri şi nu mă mai lasă nici să dorm liniştit. Nici nu mai ţin minte când m-am trezit odihnit şi bine dispus ultima dată. Mă uit dimineaţa în oglindă şi habar n-am încotro mă îndrept sau ce trebuie să fac mai departe. 

Am ajuns să refulez aici, pe blog, de parcă aş fi o pizdă de liceu. Până şi postarea asta e de căcat şi-mi cer scuze celor care s-au obosit degeaba să citească până aici mizeria asta. În capul meu toate rândurile astea de mai sus erau aşternute mult mai bine, dar de ce ar ieşi asta ok dacă toate celelalte ies pe dos? Până una, alta am încercat să dau un undo şi să reiau lucrurile dintr-un punct din trecut, dar să continui altfel. Sper ca măcar asta să meargă mai bine decât restu'! Până atunci, mai dau un pumn în perete şi mai sudez câteva ţigări într-o încercare disperată să mă calmez.