Plimbare

Nu-i el nuc, da-i un copac,
Şi-n natură stau şi zac!

E frumos afară! Iarba-i verde, ceru-i albastru, păsărelele cântă şi Soarele străluceşte cu putere. Sunt pe-o stradă pavată cu dale mai vechi ca Unirea, la propriu. Merg încet înainte fără să am o destinaţie clară. Doar merg şi atât! Sunt curios unde mă va duce această cărare de piatră, dar nu şi nerăbdător să ajung la capăt. De ce aş fi? Sunt înconjurat de copaci a căror umbră mă protejează de arşiţa Soarelui. Printre frunzele lor scapă câteva raze luminoase, iar adierea vântului face ca acestea să clipească ca nişte stele într-o seară de Mai.

Merg în continuare şi văd o bancă de lemn, singură între două tufişuri cu flori albe. Vopseaua era crăpată de vreme şi de ploile care s-au abătut asupra ei ani de-a rândul. Mă aşez puţin să-mi odihnesc picioarele şi-mi aprind o ţigară din care trag cu sete. Las capul pe spate şi privesc înspre cerul albastru deschis brăzdat doar de câţiva nori albi, pufoşi. Un stol de rândunele trece undeva sus. Organizate ca o formaţie de avioane de vânătoare, dispar repede spre o destinaţie doar de ele cunoscută. Termin ţigara şi plec mai departe.

Niciun om nu am văzut de când am pornit în această călătorie, dar nici nu vreau. Azi e pentru mine. Azi mă văd doar cu natura. Şi-i bine! Undeva în faţă se arată o siluetă înaltă, impozantă. Mă apropii mai mult, grăbind puţin pasul din curiozitate şi-mi dau seama că silueta aceea e de fapt un nuc bătrân. Ramolit de anii ce au trecut peste el, dar înţelept şi calm, stă pe mijlocul potecii netulburat de nimeni de vreun secol şi ceva. N-are treabă nucu' meu! Parcă mă cheamă spre el cu o voce care-mi sună dinspre interiorul capului. O fi oare ceva paranormal la mijloc? Îl aud cum mă invită să stau la umbra lui şi să-i povestesc de viaţa oamenilor. Vrea să ştie ce-i cu noi, cum mai suntem şi ce mai facem.

Povestesc ce povestesc şi, sub umbra nucului, adorm! Nu-nainte să-l aud şoptind firav, noapte bună!