Colega cu mustaţă

Mustaţa face totul!
Sursa photo: fighterforfantasy.deviantart.com

Trecut-au anii de liceu şi-n urma lor au rămas amintiri fel de fel. Ieri, mergând pe stradă cu-n vechi prieten, povesteam de toate nebuniile pe care le făceam în copilărie. Nu ne-a scăpat nici perioada în care mergeam la case aflate încă în construcţie şi "împrumutam" tuburi de plastic pe care le foloseam ca arme în războaiele cu cornete. Ne-am amintit şi de nenumăratele ore pe care le petreceam jucând fotbal pe terenul improvizat din spatele blocului. Aveam o minge de 5 lei, de se lipea de piele ca un bici de te pălea, dar nu conta! Mai frică ne era de tanti Leana, cea care ne-o lua pentru că nu mai suporta să audă cum o şutam tot timpul în garajul de tablă din spatele porţii.

Şi tot vorbind, dintr-una-ntr-alta, am ajuns în drept cu Triton. O veche alimentară care acum adăposteşte un local cu păcănele. Şi atunci, m-a lovit! L-am întrebat pe prietenul meu: bă, tu-ţi mai aminteşti de colega cu mustaţă? El a căscat ochii mari şi a izbucnit într-un soi de râs isteric reuşind, totuşi, să scoată două cuvinte: daaaaa, băăăăă!

Colega cu mustaţă era, de fapt, un vânzător de la alimentara Triton. I se spunea aşa pentru că era singurul angajat de sex masculin şi toate celelalte vânzătoare se strigau prin magazin "colega". Deci, prin deducere logică, Mircea era "colega cu mustaţă". Ce o făcea atât de specială pe colega cu mustaţă? Păi, din dorinţa sa de a face un ban în plus, pe lângă salariu, făcea sandwich-uri, aşa, pe sub mână. Evident, nicăieri în alimentară nu scria ceva despre acest lucru. Dar sandwich-urile făcute de colega cu mustaţă nu erau orice fel de sandwich-uri! Erau sandwich-uri a la Mircea! Adică: juma' de franzelă, parizer tăiat cu toporu' şi brânză topită la tub - 2 lei. Pentru cei mai înstăriţi din cartier exista şi varianta de lux: juma' de franzelă, salam cu şuncă feliat de lama inoxidabilă a tăietorului automat de mezeluri, caşcaval Rucăr şi roşii - 3 lei. Doritorii puteau să vină cu propria pâine, primind o reducere de 1 leu la "bonul" final. Asta se practica cel mai adesea seara, când franzela lu' Mircea era întărită deja şi preferam să mergem la brutăria din apropiere de unde veneam cu pâine caldă.

Atât de bine a prins afacerea încât şi colegele fără păr facial au început să o aplice. Nu reuşeau decât imitaţii proaste fiindcă ele puneau pâine feliată şi parizerul îl tăiau mult mai subţire. Ca să nu mai spun că cereau şi 4 lei pe mizeriile alea! Nici calitativ şi nici cantitativ nu se puteau compara cu produsele oferite de Mircea! Ţin minte cât de bine intrau sandwich-urile alea, indiferent de momentul zilei sau de context. La fel îţi stâmpărau foamea şi după un meci de fotbal lung de câteva ore, cum o făceau şi după o noapte întreagă de golit halbe de bere. Sandwich-urile colegei cu mustaţă erau pentru gusturile tuturor, indiferent de vârstă, sex sau poziţia socială. De la copii, piţipoance cu aer de doamne sau băieţi de cartier şi până la taximetrişti sau chiar poliţişti, toată lumea mânca pe săturate la Mircea! Oricând aş fi dat o şaorma cu de toate pe un sandwich făcut de colega cu mustaţă! Din păcate, nu ştiu ce s-a ales de Mircea, dar tare aş vrea să-mi mai prepare "unu' la 2 lei" căci de la atâta vorbărie mi s-a făcut foame. Am plecat să-mi fac un sadwich!