Încă există oameni corecţi!

Mai sunt şi oameni buni în ţara asta!

Zilele trecute mi-am sărbătorit a 23-a aniversare împreună cu mai mulţi prieteni. Fiind sărac (ca orice alt student care se respectă), am hotărât că e mai bine să dau de băut în camera de cămin, iar după ce ne încălzim bine să plecăm spre un club unde să continuăm petrecerea. Zis şi făcut!

Au venit invitaţii, am început cu bere pentru încălzire, iar încet, încet am trecut la lucruri mai serioase. Vodka Apple, Cuba Libre, încă ceva bere, iar nişte Cuba şi între, câteva shot-uri de Absinthe. Toate bune şi frumoase, discutam, gesticulam, râdeam, nimic nu dădea de gol starea de beţie care urma să mă cuprindă în scurt timp... poate doar ochii roşii!

Au trecut câteva ore bune de la sosirea invitaţilor. Sătui şi de mâncare şi de băutură, camera a devenit neîncăpătoare pentru spiritele noastre înfierbântate şi am plecat în căutarea unui club unde să ne dezlănţuim fără griji că poate vine vecina de sub noi (îi nebună, jur!) să facă scandal sau că se sparge ceva. Spre ghinionul nostru, toate locurile în care am încercat să intrăm erau pline până la refuz. Aşa se face că în drumul dinspre un local spre altul, pe undeva mi-a căzut telefonul.

Anesteziat bine de la Absinthe, n-am simţit nici cele minus câteva grade de afară, nici lipsa telefonului până în momentul în care am vrut să-l sun pe un prieten din nu mai ştiu ce motiv. Am vorbit de pe celălalt cu colegul de cameră care nu a mai venit cu noi în oraş, în speranţa că l-am uitat acasă de la bun început. În timp ce colegul îl căuta prin cameră a sunat pe numărul meu ca să audă eventual soneria însă, surpriză: i-a răspuns un băiat care a găsit telefonul pe jos, la intrarea într-un club unde fusesem anterior. Acesta i-a spus ca eu să sun pe numărul meu şi să stabilesc un loc de întâlnire unde să-mi înapoieze aparatul. Aşa am făcut! M-am întâlnit cu el, mi-a dat telefonul. În semn de recunoştinţă, i-am oferit o sumă de bani pentru că a avut bunul simţ să mi-l înapoieze. Iniţial a refuzat, dar după ce am mai insistat puţin, probabil a văzut şi că nu eram tocmai lucid şi şi-a dat seama că nu are rost să ne contrazicem, a acceptat, mi-a mulţumit frumos şi a plecat în treaba lui!

Este un sentiment plăcut să văd că încă mai există astfel de oameni oneşti în ziua de azi. Într-o perioadă în care toţi luptă doar pentru binele personal şi nu se gândesc la cei din jurul lor, mai rar dai de astfel de persoane. Să nu mai aduc în discuţie reputaţia românilor în ceea ce priveşte astfel de gesturi, care nu face decât să-i sporească meritele acelui băiat. Încă odată, merci mult!

 Rămâne o întrebare: Oare câţi dintre noi am fi procedat la fel dacă am fi fost puşi într-o asemenea situaţie?