Domnişoara în roşu

UVT, ora 10:00. Cursurile sunt în plină desfăşurare, iar liniştea domneşte pe holurile Universităţii. Din depărtare se aude ecoul unor tocuri grăbite să ajungă, probabil, la un curs care a început deja de mai bine de 20 de minute. Paşii se opresc brusc! În faţa unui tonomat de cafea stă nerăbdătoare o domnişoară în palton roşu, încălţată cu cizme cu toc. Ea e sursa zgomotelor de adineauri. Mai trec câteva secunde şi aparatul îi dă cafeaua mult aşteptată. Cu o mişcare scurtă a mâinii, domnişoara ia paharul de plastic şi pleacă grăbită.

Din felul în care e aranjată îmi pot da seama că, cel mai probabil, e studentă la Comunicare şi, la fel de probabil, a întârziat din cauza traficului aglomerat din oraş. Deşi e primăvară, încă e destul frig dimineaţa şi puţini se încumetă să facă plimbări lungi pe jos. Cu atât mai puţin tinerele pe tocuri înalte.

Misterioasa domnişoară urcă scările, iar sunetul apăsat al paşilor ei grăbiţi sparge din nou liniştea holurilor Universităţii. Ajnuge în faţa unei uşi, se uită la numărul de deasupra pentru a se convinge că e cea care trebe şi intră în sala de curs. 104... nu e la Comunicare! Uşa nu se închide din prima în spatele ei, iar când încearcă a doua oară mă observă şi îşi dă seama că am urmărit-o încă de la tonomatul de cafea. Domnişoara în roşu m-a prins!